Dacă ar fi după mine, aș spune non-stop copiilor din școlile românești: luați aminte la 1 Decembrie 1918 și la oamenii acelei clipe! Ce s-a întâmplat atunci, dincolo de fapta istorică propriu-zisă, e o culme a românismului. Luați-vă modele din acei oameni, care, deși aveau interese diferite și orgolii uriașe, au avut curajul să le abandoneze pentru un scop comun, pe care aproape nimeni din afara țării nu paria: o țară fără granițe interioare, unită, mare și puternică. Ce moment incredibil a fost! Ce ispravă unică și irepetabilă în epocă!
De aceea spun că faptele de atunci par, cumva, extrem de îndepărtate, nu prin timp, ci prin comportamente. Am uitat să fim mari, poate și pentru că am uitat să facem lucruri mari.
Iar de provocări nu ducem lipsă și cred că ar trebui ca, în fața lor, să nu ne mai lamentăm și să le considerăm oportunități. Ce s-a întâmplat și se întâmplă, încă, în jurul nostru, în lumea întreagă, e un punct de cotitură care ne scoate la iveală atuurile sau vulnerabilitățile. O criză (de orice fel ar fi ea) poate fi depășită și aducând la suprafață resorturi umane care înnobilează: sacrificiu pentru cei de lângă noi, responabilitate, dragoste, curaj, generozitate. Am fost provocați să exersăm aceste calități în ultimii 2 ani. Dacă le-am adapta în orice zi, în orice vreme, dincolo de crize, de viruși, de guverne?! N-ar fi o schimbare? N-am fi mai aproape de oamenii de la 1918?
Eu cred că da și, de fapt, aceasta este lecția pe care 1 Decembrie ne-o predă peste timp.
La mulți ani, România!
La mulți ani, români!
La mulți ani, târgovișteni de pretutindeni!
