Elena Udrea şi-a văzut visul cu ochii: a ajuns şefă de partid şi nu oricum, cu 80 % din voturile exprimate la primul şi, destul de probabil, ultimul congres al PMP. Nu este nici prima femeie preşedinte de partid din România, probabil nu va fi nici ultima dar, cu siguranţă, are toate şansele să ducă în derizoriu firava construcţie politică, realizată la iniţiativa şi cu sprijinul necondiţionat al preşedintelui Traian Băsescu. Şi primul pas l-a făcut deja, după ce s-a văzut isprăvniceasă, având alături o echipă pe măsură, aleasă in corpore, după principiul profund nedmocratic “omul şi locul”! A reuşit să-i îndepărteze rapid pe incomozii Baconschi şi Papahagi, “evacuaţi şi marginalizaţi”. Până şi Marian Preda a fost scârbit de atâta fariseism şi a ales să plece din fruntea Fundaţiei Mişcarea Populară. N-a vrut să mai fie părtaş la o mare minciună, încununată cu mascarada în urma căreia “Băsescu şi-a ales urmaşul.”
Să nu lase lucrurile făcute numai pe jumătate, d-na preşedinte Udrea şi-a făcut timp să se războiască şi cu liberalii şi democrat liberalii, de parcă aceştia ar mai fi avut nevoie de motive în plus să n-o bage în seamă.
În concluzie, în doi timpi şi trei mişcări, Udrea a reuşit să-şi izoleze şi mai tare partidul, o prăpădită de bărcuţă în derivă, de care toată lumea se fereşte, de parcă ar avea ciumă la bord.



