Exceptând câteva poveşti de succes, care se pot număra pe degetele de la o mână, despre industria dâmboviţeană se mai vorbeşte doar la timpul trecut. La COS flacăra abia dacă pâlpâie în oţelărie, se lucrează spasmodic dar muncitorii, câţi au mai rămas, încă mai speră. La UPET situaţia nu e cu nimic mai strălucită.
La Doiceşti în schimb, a murit de mult şi speranţa, pentru că aşa se întâmplă în economia de piaţă, unde calculele şi eficienţa nu se măsoară în promisiuni electorale ori vorbele goale ale politicienilor. N-au venit investitorii promişi nici din vest, nici din est, şi nici măcar chinezii despre care s-a vorbit atât de mult la un moment dat. Termocentrala a fost condamnată şi e pe cale să fie îngropată, laolaltă cu toate jafurile şi matrapazlâcurile care i-au lungit agonia. Ba a fost chiar uitată şi aşa ar fi rămas, dacă n-ar fi fost gata să se răscoale cam 200 de foşti salariaţi, ultimii plecaţi şi de drepturile cărora puţini mai sunt dispuşi să audă.
Mai departe, scenariul cunoscut: hoitarii industriei româneşti abia aşteaptă să se repeadă, să taie şi să dezmembreze, să vândă fierul vechi şi cărămida, să nu mai rămână chiar nimic acolo unde câteva generaţii au muncit , au construit şi au câştigat cinstit o pâine.
