Pentru orice popor, Ziua Națională reprezintă un reper viu, care adună în el pagini și episoade memorabile din ființa acelui popor. E acea zi care își plătește cu recunoștință tributul față de un trecut reprezentativ. E acea zi care adună la un loc copiii acelui popor, care topește diferențele dintre oameni, cicatrizează răni și creează cadrul perfect pentru ceea ce numim unitate națională. 
În context, Ziua Națională a României e oglinda-vie a unui trecut demn care-și cere de la noi un viitor asemenea. Rememorăm, desigur, foi ale istoriei în care vorbim de Alba Iulia, de Basarabia, de Bucovina, de Țara Maramureșului și de toți aceia care au strigat la unison că vor unire. „Unire” înseamnă cu mult mai mult decât o simplă adunare între granițe a aceluiași neam într-un anumit moment din timp și spațiu. Unire înseamnă respect reciproc și sprijin pentru aproapele. Înseamnă curaj de a-ți asuma prin sacrificiu apărarea țării și forță de a te întoarce mereu acasă. Unire înseamnă să vibrăm toți atunci când auzim „Deșteaptă-te, române”, și să simțim cu adevărat că aparținem acestui popor. Fără rușine, fără frică, fără resemnare! 
Eu cred că asta au simțit românii noștri de la 1918 și asta au dorit să ne transmită peste veac! Moștenirea lor depinde, mai departe, de noi înșine. Vom fi în stare să le preluăm idealurile, să le prețuim și să ne luptăm pentru ele cu aceeași tenacitate – atunci vom fi demni să strigăm că suntem români! 
La mulți ani tuturor! La mulți ani, români! La mulți ani, România!