În numărul 71 al publicației ziarului Primăriei Răcari, edilul Marius Caravețeanu a ales să împărtășească propriile păreri privind subiectul protestelor din capitală. Este un subiect la ordinea zilei, care durează de ceva vreme, și pe care mulți îl comentează, atât pro cât și contra, atât despre cele din Piața Victoriei, cât și despre cele de la Cotroceni.

 “Începem să murim când nu mai avem

puterea de a opta.” Octavian Paler

”Cu toții mergem în piață. Unii mai rar, alții mai des. După nevoi.

În ultima vreme discutăm de altă Piață: a Tricolorului, a Victoriei, a Constituției, “Cotroceni” și multe altele în țară.

Nu sunt separate pe fructe sau legume, ci pe principii: într-un loc se strigă

“Jos Guvernul”, în altul “Sus Guvernul”.

Fiecare cu optica lui.

Unii mai manipulați ca alții, mai plătiți, mai ipocriți, mai înverșunați.

În această firavă democrație trebuie respectate toate părerile indiferent unde te afli (mă refer la piață, tabără).

Am simpatizat și simpatizez cu o anumită “Piață”, dar am urmărit-o și pe cealaltă. Părerea poate părea subiectivă, dar e o părere.

Am încercat să stau departe de acest fenomen tocmai pentru a nu lăsa loc de

interpretări. Nu am rezistat. Și s-a interpretat.

De ce nu am rezistat?! Din cauza sau datorită “conțăranilor” mei care făceau naveta în Piață. Pe bani grei. Primiți de la Soroș. Și cu microbuzul școlar pe care-l vopsisem în verde-camuflaj. Glumesc, bineînțeles! Dar așa s-a propagat informația de un șefuleț (vremelnic) peste o ditamai comisie comună.

Și așa am ajuns încă o dată vedetă la nivel național: primarul care transportă cetățeni în Piața Victoriei. Ceva, ceva a fost, dar în sens invers. De aici până la a spune că eu, un biet primar de provincie, am politizat și manipulat Piața, e o cale atât de lungă…cam cât e diferența între acel domn și expremierul Cioloș, indiferent ce analizăm la cei doi.

La câte am auzit în ultimul an, nu prea mai reușește să mă surprindă.

Da, am fost în Piață! Piața Victoriei! Și nu pentru că este “cool”, ci pentru că așa am simțit.

M-am regăsit între zecile de mii de români, între miile de luminițe (incluse în abonament, am folosit telefonul privat).

Nu cred că am fost (zic eu) ipocrit, chiar dacă unele măsuri vizau și administrația locală.

Cu siguranță nu am fost manipulat, dus încolonat în acea zonă. Mă rog… A fost o ușoară manipulare din partea alor mei atunci când îmi trimiteau poze de la fața locului și cu un comentariu de genul: “ne-ați lăsat singuri!”

Numai în pielea mea să nu fi fost!

Așa că am ignorat orice teamă de interpretare și, în zilele următoare, m-am alăturat grupului dornic să-l cunoască pe Soroș. Cum care Soroș? Care se vinde și cumpară la Kg, care plătește participarea la miting, care plătește ceaiul din piață, care vrea să cumpere țara, țărișoara noastră și să o ducă în America.

Dezămăgire mare în grupul nostru. Nu l-am întâlnit și din câte am auzit nici cei din piață nu l-au simțit. Chiar am întrebat de el: “Care l-ai văzut pe Soroș?” Îl cauți pentru cei 30 de lei?! Ai de luat! N-a dat la nimeni!

În rest, am cântat Imnul României, am scandat “Jandarmeria, Jos Pălăria!“, am aprins lanterna, am socializat. Au fost foarte multe pancarde, foarte multe scandări. Unele m-au distrat, cu altele nu am fost de acord, dar am rezistat.

“Cum poți fi ipocrit să protestezi (pașnic) împotriva unui guvern de la care aștepți investitori?!”

Pe bune?! Facem un troc: Ciocu’ mic versus investiții. Mă lași?!

Respect și pentru ceilalți protestatari.

E dreptul câștigat cu greu în ’89! Să spui ce gândești! Fiecare are dreptul la opinie.

Critici au fost și vor fi de ambele părți. Care a strigat mai tare, care a cântat mai frumos!

“În sfârșit, înapoi la educație. E legal să mergi cu copiii la mitinguri? E moral? E educativ? Am auzit întrebările astea întoarse pe toate fețele de sute de ori în ultimele zile. N-am de gând să mai adaug și eu considerațiile mele la puzderia de opinii formulate. Vreau doar să spun că m-au frapat niște imagini TV din Piața Victoriei din Capitală, atunci când o serie de părinți, enervați pesemne de amenințările autorităților cu amenzi ș.cl., s-au strâns în fața Guvernului împreună cu copiii lor, să arate că ei sânt de altă părere.

Că m-au frapat imaginile respective e un fel de a spune. Erau acolo mulți adulți și mulți copii. Adulții făceau ce fac de regulă adulții când socializează: vorbeau unii cu alții. Iar copiii, la fel, făceau și ei ce știu mai bine să facă: se jucau unii cu alții. Singurul lucru frapant era că făceau lucrul ăsta în acel spațiu oricum lipsit de

utilitate, în rondul din mijlocul giratoriului din Piața Victoriei, și că în locul gărdulețelor care împrejmuiesc de regulă locurile de joacă pentru copii din parcuri erau acele dispozitive metalice cu care jandarmii încercuiesc locul protestului, pentru a-l separa în siguranță de traficul din jur.

Imaginile astea mi-au adus în minte alte imagini, de la mitingul de la Cotroceni. Acolo un domn povestea la un moment dat că seara copilul lui merge la Guvern, el la Președinție, apoi revin amândoi acasă și se ceartă. Evident, responsabil pentru situația asta incomodă nu era nici fiul, nici părintele, ci președintele.

Însă o altă asociere mi-a atras și mai mult atenția. Tot la Cotroceni, un domn în vârstă se arăta indignat că tinerii din Piața Victoriei nici măcar nu protestează serios. O fac așa, părea că vrea să spună dânsul, mai mult dintr-un teribilism puștănesc, de parcă s-ar juca. Mă abțin să dezvolt aici un mic studiu comparat, nu al ideologiilor, nu al dominantelor de vârstă, de educație, de profesiune, de experiență de viață, de ce-o mai fi, ci al mărcilor stilistice, al „scenografiei“ celor două mitinguri față-n față – numai la televizor, din fericire. Sunt convins că se va apuca cineva și de lucrul ăsta și că rezultatele promit să fie interesante. Remarc un singur lucru: în vreme ce într-o parte avem de-a face cu un grup de oameni masați într-o singură direcție, în cealaltă vedem pâlcuri-pâlcuri de indivizi, orientați în toate părțile, când către clădirea Guvernului, când către vreun convoi care străbate mulțimea cu tobe sau cu pancarte ingenioase, când către rudele sau prietenii sau cunoscuții din preajmă. Aici, ca la o recepție, ca la un happening, ca la un joc de societate, lumea pare să fie preocupată să-și petreacă agreabil timpul de protestare.”

(Liviu Papadima; Pedagogia Protestului; Dilema Veche)

Sper să nu se întâmple un lucru pe care și eu l-am “pățit”. Politica aceasta dâmbovițeană să separe familii și prieteni. Din păcate avem multe exemple în acest sens.”