Continuăm seria fabulelor educative, că doar fiecare fabulă are rolul său moralizator. Astăzi, publicăm o fabulă scrisă de Alecu Donici. Atunci când măgarul își dorește funcții noi, împins fiind uneori de Ambiția bolnăvicioasă a vreunei femei, mamă sau soție, după caz, se poate trezi fără nici unele. Fabulele noastre vor fi din ce în ce mai apropiate de realitățile din Târgoviște, unde personaje dubioase care se cred peste semenii lor, cred că își permit orice. Sau aproape orice. Îi vom aduce cu picioarele pe pământ. Asta, dacă nu cumva e prea târziu, și vor migra spre alte lumi ca să nu mai piardă vremea cu indivizi inferiori lor. Poate energiile pozitive căutate de zor le va da gândul cel bun. Le dorim succesuri.  Toate la timpul lor. Așteptați-vă la ce vă așteptați mai puțin.

La un ţăran era o vită de măgar,

Cu care el la toţi se lăuda;

Căci în părerea lui prea bine se purta.

Şi pentru că-mprejur era tot codri mari,

Apoi ca nu cumva, păscând, să rătăcească

Măgarul lăudat,

Şi totodată vrând ca să-l împodobească,

Un zurgălău la gât ţăranul i-au legat;

Măgarul s-au făcut măreţ şi îngâmfat.

(De decoraţii el pesemne auzise,

Că prea se fudulise.)

Dar rangul nou au fost lui spre osândă mare.

(Urmează şi la noi această întâmplare.)

Eu însă mai întâi dator sunt să vă spun,

Că în purtări era măgarul nu prea bun;

Iar pân’ la zurgălău el bine petrecea.

Prin ţarini, prin grădini, prin curături umbla,

Păştea, se-ndestula;

Ş-apoi cam pe furiş acasă se-ntorcea.

Acum însă mai rău măgarul petrecea.

Pentru că rangul nou,

Sunând prin zurgălău,

Chema când pe vecin cu vro despicătură

Să deie pe măgar afar’ din curătură,

Când pe stăpânul său cu jărdia în mână,

Să-l scoată din grădină;

Apoi şi pe jitar,

Să-i rupă coastele cu parul din ogoară,

Încât bietul măgar,

Stâlcit şi osândit, rămase mai să moară.

Şi oamenii acei la rang înaintaţi

Păţesc asemene, când sunt interesaţi;

Pentru că rangul nou,

Lor este zurgălău,

Ce sună de departe

Vădindu-le a lor fapte.