E curios că cei care vorbesc cel mai mult au cel mai puțin de zis. Legat de asta, sunt două lucruri care ne pompează memoria și așteptările: pseudooratoria lui Prisăcaru și ,,vorba scurtă” a lui Stan. Prima s-a adeverit bunăoară, în punctul ei culminant, când cetățeanul încerca să priceapă orice din jetul de cifre economico-financiare, țâșnit din vorbele domnului Prisăcaru, la întrunirile organizate pe această temă. Omul simplu nu are nevoie de cifre, ci de siguranța pe care să i-o inspire un dialog simplu și cu greutate, în cuvinte proaspete, încrezătoare, aproape palpabile. Nu are nevoie de autosuficiență, ci de rezonanță, de empatie între el și cel căruia să-i ofere încredere, pe care să o transforme în propria credință…

În fața lui Stan, cu o statură extrem de ,,impozantă” și care probabil se consideră destul de precaut, Prisăcaru s-a oglindit, în splendoarea sa, în învățăcelul perfect. De nesubestimat însă, dacă punem în balanță istoricul său: Stan este același ucenic silitor, același elev, perfectul respondent al unor îmbuibați de putere.

Mi-a plăcut, ironic, de Stan, într-una dintre aparițiile sale, văzându-l cum făcea, gestic, exerciții de seriozitate și stăpânire de sine, deci la un mod fake, asta după ce în alte apariții mi-a părut de-a dreptul marionetă, cu sforile atât de uzate, încât păpușarii riscau să-l scape din mână ireversibil, direct pe biroul seniorului.

Consumată cu maxim de adrenalină, licărirea asta de moment a dat un nou primar.

Pentru Prisăcaru a venit prea târziu. Pentru Stan, a venit prea devreme. 

Logic vorbind, prea devreme nu are cum să fie niciodată prea târziu.

Valoric vorbind, treaba asta a făcut diferența dintre cei doi …

Abia de la următoarele alegeri încolo vom avea privilegiul să vedem cine vrea să facă administraţie publică mai mult pentru oameni şi mai puţin pentru sine, doar închizând, practic, accesul liber la borcanul cu miere al bugetului. Până atunci, pericolul cel mare este, în opinia noastră, înlocuirea tusei cu junghiul.